Don Juan cel licean [+14]

DON JUAN CEL LICEAN

“Există un moment şi un loc pentru toate, şi acela se numeşte “liceu”” (Chef, South Park)

Era o zi călduţă de toamnă ca oricare alta. Vântul adia uşor, mişcând frunzele uscate de pe trotuar, care parcă se alergau câteva secunde, după care se întindeau pe caldarâm, obosite de efortul depus. Soarele îşi arunca primele raze de după blocurile de un gri mohorât din cartierul Colentina. Cei câţiva nori care acoperiseră luna pe parcursul nopţii dispăreau încetul cu încetul, mistuindu-se în depărtări. Vremea era mai mult decât frumoasă pentru o zi de toamnă şi aşa şi trebuia să fie. Deoarece nimeni nu vrea să aibă condiţii meteorologice precare într-o zi ca aceasta. Nu era o zi ca oricare alta. Era 15 septembrie. Astăzi şcoala îşi deschidea porţile pentru unii elevi, iar pentru alţii şi le redeschidea. Era, însă, şi cineva mai emoţionat decât orice prichindel de clasa I sau boboc de a IX-a...
Într-un apartament spaţios din zona Colentinei, de pe o străduţă lăuntrică din spatele blocurilor de la bulevard, în camera cea mai din fund, dormea dus un băiat de vreo 15 ani. Pătura era adunată şi făcută ghem sub picioarele băiatului, semn că se dezvelise de cald în timpul nopţii. Într-adevăr, era o atmosferă destul de încinsă în cameră şi niciun geam deschis. Băiatul dormea într-o pijama formată dintr-o pereche de pantaloni scurţi albi şi un tricou gri cu două dungi subţiri, verticale şi albe în partea dreaptă, chiar peste claviculă. Era destul de înalt pentru vârsta lui şi cam slăbuţ. Figura lui, însă, avea trăsături foarte plăcute, băiatul fiind, fără exagerare, de o frumuseţe deosebită. Părul era tuns inegal şi era foarte ciufulit acum, după ce se răsucise toată noaptea, în somn. Pielea feţei era foarte îngrijtă, puţine coşuri arătându-şi moţurile albe pe suprafaţa ei, deşi băiatul era în plină pubertate. Părul facial era neras de câteva zile şi oricum era prea puţin să se poată vorbi de vreun discomfort vizual pentru cei cu care interlocuta. Una peste alta, pe o scară de la 1 la 10, băiatul era de 9.80...
Somnul băiatului nu mai dură mult timp, deoarece la puţin timp după ce minutarul ceasului de pe peretele din cameră trecu de numărul 12, având orarul în dreptul cifrei 7, în cameră, aprinzând lumina într-un mod barbar şi inuman, intră mama...
- Haide, Robi, e timpul să te scoli, zise ea ferm, în timp ce aprindea calculatorul şi se aşeza în faţa lui, pe scaun.
Singurul răspuns primit fu un mormăit foarte neprietenos. Urmară câteva minute de tăcere, timp în care Robi căută plapuma în jurul lui, pipăind cu mâinile de câte 4 ori în aceleaşi 3 locuri, sperând să se întâmple o minune. Nu se întâmplă. Mormăi ceva mai uman, după care, resemnat, îşi socase de sub cap perna, trântindu-şi-o peste faţă. De menţionat că în aceste minute, nu îşi mişcase nici măcar un centimetru de piele de pe alte părţi ale corpului, în afara mâinilor.
După ce lăsă băiatul să se chinuiască, mama se ridică de pe scaun, se aşeză lângă el, îi smulse decisă perna din mână, iar Robi reacţionă imediat, mugind ca un taur înjunghiat şi agitându-şi mâinile în direcţia în care dispăruse perna.
- Haide, Robi, încetează cu circul... Tu mi-ai zis să te trezesc la 7, zise mama pe un ton calm, dar ferm, dezmierdând cu o mână părul băiatului.
De data aceasta, Robi mârâi, asemeni unui câine forţat să facă ceva ce nu îi place şi, într-un final apoteotic, deschise ochii pe jumătate. Deschise gura, să zică ceva, ridicând în sus şi arătătorul de la mâna dreaptă, dovadă că era ceva important. După câteva zeci de secunde, timp în care stătu parcă în cumpănă, dacă să zică sau nu ce avea de gând, închise ochii, gura, lăsă degetul jos şi se răsuci pe o parte, culcându-se la loc.

Imi place ca te-ai folosit de Romania si nu mai s tiu eu ce extravaganta gen Amsterdam, New Yorck, Tokyo, Paris etc. Imi place ironia de la inceput si de la titlu, aici recunosc ca a fost o nota de genialitate.
Ce nu-mi place
Descrierea e precara, asemenea celei din clasele a patra in care descriam fulgii de nea jucandu-se deasupra mirobolantelor, desigur ca nu foloseam cuvinte ca acestea, caselor care aveau cosurile fumegand. The end of winter story. Revenind imi place descrierea lui Don Juan, probabil ca e si un miss popularitate al liceului, il pot imprumuta pentru o saptamna?* evil smile*.
Imi place totusi finalul care a fost chiar comic.
Existence

Mama cedă, se ridică şi se aşeză din nou în faţa calculatorului, deschizându-şi e-mail-ul. Chinurile băiatului erau, însă, departe de a se fi terminat. În cameră pătrunse şi sora lui Robi. Era o fată de 17 ani, cu un păr lung, negru şi strălucitor, întins cu placa încă din seara precedentă. Avea aceleaşi trăsături faciale ca şi fratele ei. Şi cel care se uita la mama lor, putea să vadă de la cine moşteniseră cei doi întreaga faţă. Parcă nici nu ar fi avut tată! Doar ochii verzi ai lui Robi nu se regăseau pe figura mamei lui. Fata, însă, era identică cu mama ei. Ca şi Robi, şi fata era înaltă şi slabă, cu nişte picioare lungi şi frumoase, răsărind din pantalonaşii foarte scurţi şi mulaţi de pijama de un galben de banană. Tricoul verde cu două dungi la fel de galbene, verticale şi subţiri, pe clavicula dreaptă a fetei, destul de strâmt, delimita forma sânilor ei, nici mari, nici mici, ci aşa cum le plăcea tuturor băieţilor (Robi îi zicea foarte des “dacă nu ai fi sora mea... Doamne, ce ţi-aş face...”). Cei doi erau adevăraţi zei printre oamenii de rând, cu mama lor în frunte, care la vârsta de 42 de ani, încă se mai prezenta minunat.
Fata aruncă o privire miloasă fratelui ei, care aţipise la doar câteva secunde după ce se întorsese pe o parte şi se aşeză lângă el, exact unde stătuse şi mama, cu doar câteva minute înainte. Îl zgâlţâi uşor după care îi spuse pe un ton ferm:
- Scularea, piticot, mai avem doar trei ore până la începutul festivităţii!
Buzele băiatului se mişcară de două ori, formând un cuvânt pe care fata nu îl auzi, însă, menţinând poziţia şi nedeschizându-şi ochii.
- Ce? întrebă ea, nedumerită.
Robi repetă mişcarea.
- Ce zici, mă? zise ea, din nou, un pic iritată.
Robi o apucă de ceafă, trăgând-o cu blândeţe spre gura lui, unde fata îşi poziţionă urechea.
- Ca-fea, zise băiatul, şoptind.
Fata zâmbi şi zise, tot şoptit, la urechea băiatului:
- Este.
Apoi se ridică şi, în timp ce părăsea camera, zise, la fel de ferm:
- Acum, mişcă.
Mama continuă să lucreze la calculator, verificând e-mail-uri şi scriind altele, sau completând nişte rubrici cu cifre în tabele, iar Robi rămase în aceeaşi poziţie alte câteva minute. Într-un final, se ridică în fund, sprijinindu-se, însă, în mâini. Deschise ochii pe jumătate, căscă, mai căscă o dată, după care deschise ochii de-a binelea, scuturându-şi faţa. Îşi căută papucii cu privirile prin cameră, nu-i găsi, dar asta nu îl împiedică să se ridice în picioarele goale. Porni cu greu, spre bucătărie, mişcându-se încet şi maşinal. Drumul i se păru mai lung ca niciodată. În bucătărie, îşi luă o cană din maşina de spălat vase, apucă decis filtrul de cafea, umplu cana, după care îşi puse trei linguri cu vârf de zahăr. Se târî înapoi, în sufragerie, se aşeză pe canapea şi privi absent ştirile PRO TV de dimineaţă, în timp ce îşi sorbea cafeaua.
După vreo 15 minute, părea că se mai trezise. Lăsă cana pe masa din sufragerie şi se întoarse în camera lui, mişcându-se, însă, parcă, ceva mai energic. Deschise uşa dulapului şi se apucă să caute prin haine, cu migulozitate şi atenţie să nu cumva să le şifoneze pe cele pe care nu avea să le poarte. Îşi scoase din dulap şi aşeză cu grijă pe birou un tricou cu dungi orizontale, în două nuanţe de verde (închis şi deschis), o pereche de blugi conici, de un albastru foarte închis, şosete, boxeri, precum şi o curea albă, de piele, cu nişte simboluri japoneze negre desenate pe ea.
Între timp, sora lui ieşise din baie, cu un prosop mare, alb, înfăşurat în jurul ei. Robi intră şi el, cum termină de aranjat hainele. De acolo ieşi doar 30 de minute mai târziu (stătuse mai mult decât sora lui), dar proaspăt ras, mirosind frumos şi spălat pe dinţi. Purta un prosop la fel de alb, dar mai mic, în jurul taliei. Mama plecase din camera lui, între timp, aşa că Robi deschise WinAMP-ul. Pe ritmurile lui Justin Timberlake (“Sexy Back (feat. Timbaland)”), Robi se îmbrăcă şi plecă înapoi, în bucătărie. Aici, mama şi fiica îşi savurau cafeaua, discutând despre frizura surorii lui Robi. Robi îşi puse într-o farfurie două ochiuri bine prăjite, luă sarea şi două felii de pâine şi se aşeză şi el la masă. Mâncă repede şi plecă să îşi aranjeze freza, în timp ce femeile tot nu schimbaseră subiectul. După vreo 10 minute, ieşi din baie, cu frizura bine aranjată şi strigă la sora lui:

Citat :

maşinal

=> poate mecanic.
In rest, actiunea decurge monoton si parca iar i-ai descris pe toti mult prea perfecti. inteleg ca asta e tema povestii dar totusi, hai sa nu exageram.
Actiunea decurge monoton si te-ai repetat de prea multe ori cu " mama, fica, Robi" si-asa mai departe si parca prea incurcat Robi asta mai, nu poate avea coerenta in miscari? Apoi, tricou verde si in doua noante + curea alba? E clar ca nu vreau sa-l vad. Si inca ceva, nu gasesc rostul parantezelor, se puteau adauga la descriere.
Astept urmatorul capitol.
Existence.

- Simona! Eşti gata?
- Da, stai două minute, răspunse aceasta din camera ei.
Robi se duse în camera lui, îşi luă mobilul şi MP3-player-ul, pe care le înghesui în buzunare, şi se aşeză pe jos, încălţându-se cu converşii lui albi, împânziţi cu simboluri japoneze negre. Se admiră în oglindă şi ieşi din nou în hol, de unde o mai strigă o dată pe sora lui, de data asta, cu o notă de iritare în glas:
- Simona! Eşti gata, mă?
- Vin, vin! se auzi glasul Simonei.
Simona apăru şi ea, ieşind vijelios din cameră.
- Mi-ai văzut mobilul, piticot? întrebă ea, agitată şi privind în toate direcţiile.
Robi nu-i răspunse, în schimb, îşi scoase mobilul lui, butonă ceva pe el şi, curând, din baie, se auzi începutul melodiei “Still D.R.E. (feat. Snoop Dogg)” a lui Dr. Dre. Simona fugi în baie, îi închise lui Robi, îşi înghesui mobilul în buzunar şi zise, zâmbind:
- Hai să mergem.
Ca şi fratele ei, Simona, era îmbrăcată foarte la modă. Purta tot blugi conici, mai strâmţi decât ai lui Robi şi de un gri foarte deschis, de sub care ieşeau nişte converşi de culoare mov. Tricoul era strâmt pe corp şi la gât, fără mâneci şi ajungea până peste buzunarele de la blugi. Pe tricou era desenat, cu negru, conturul figurii lui Marilyn Monroe, pe un fundal tot mov. Părul era lăsat să i se reverse peste umeri, strălucind în bătaia becului.
- Hai, zise şi Robi.
- Mama, plecăm! strigă Simona şi mama celor doi apăru din sufragerie, îmbrăcată tot în pijama.
- Pa, copii, aveţi grijă de voi, zise ea, pupându-i pe cei doi pe obraz. Când veniţi?
- Nu ştim, ne auzim la telefon, zise Simona şi cei doi ieşiră pe uşă.
Uşa se încuie în urma lui şi cei doi fraţi coborâră scările în tăcere şi ieşiră din bloc. Vremea era cu adevărat minunată afară. Robi ridică privirea spre soare şi zâmbi, mijind ochii, spre el.
- Ce? îl întrebă Simona.
- Nimic... E frumos afară, răspunse Robi, melancolic.
Simona râse amuzată şi îi zise:
- Hai mai repede... Se adună lumea bună fără noi pe acolo...
- Lumea bună?... întrebă Robi, nedumerit.
- O să-i cunoşti... zise şi Simona, misterios.
Pe drum, Roberto şi sora lui vorbiră mult despre liceu, despre muzică, despre liceu din nou, şi puţin despre mâncare. Băiatul era foarte curios cum erau profesorii, elevii, sălile de sport şi fetele din liceu. Simona îi mai răspunsese de câteva zeci de ori la aceste întrebări şi, deşi îi sublinie acest lucru fratelui ei, îi mai răspunse o dată.
Când ajunseră la liceu, curtea colcăia deja de elevi, deşi mai era o oră până la începutul festivităţii. Simona şi Robi trecură un pic grăbiţi prin mulţimea de elevi, care cu părinţi, care şi cu bunici, care în grupuri (ori se ştiau de ceva timp, ori se împrieteniseră acum), care complet singuri şi izolaţi. Simona îl conduse pe Robi spre terenul de fotbal, care era mai gol decât restul curţii. Exact în mijlocul lui stătea un băiat de vreo 19 ani înalt, solid şi bine făcut, îmbrăcat cu un tricou mulat gri cu nişte cuvinte negre scrise pe el, cu nişte pantaloni negri, care îi curgeau bine pe picioare şi încălţat cu nişte skateri grei, albi complet. Purta nişte ochelari de soare Police, care îl distingeau de toţi ceilalţi din jurul lui. Îşi ţinea mândru mâinile în buzunar şi privea curtea contemplativ. Simona îl văzuse de la intrare, el doar de când aceasta şi Robi păşiseră pe terenul de fotbal. Băiatul schiţă un zâmbet la vederea Simonei, iar ea i-l întoarse înzecit.