Cântă-mi povestea [+16]

CÂNTĂ-MI POVESTEA

Îşi amintea totul şi acum, ca şi cum ar fi fost ieri. În realitate, nici nu mai ştia cât timp se scursese de atunci. Trecuseră zile şi nopţi în aceeaşi banalitate şi monotonie bolnăvicioasă şi paranoică. Sticlă după sticlă, ţigară după ţigară, gram după gram... Îşi petrecea tot timpul cât era treaz pe pervazul ferestrei, privind în gol sau plângând fără zgomot, fumând şi bând în neştire, sau în colţul camerei, cu lumina stinsă, ascultând a mia oară aceeaşi melodie care îl distrugea psihic din ce în ce mai mult. De dormit, dormea puţin, beat şi îmbuibat de fum, pentru a se trezi după doar câteva ore, transpirat şi plângând şi a se reapuca de aceleaşi obiceiuri care îl nenoroceau puţin câte puţin...


- Cătă... Cătă...
Bătăile în uşă nu primiră niciun răspuns nici a şasea oară. Băiatul din dreptul ei devenise de-a dreptul îngrijorat. Chiar şi beat sau drogat, Cătă tot găsea cumva drumul până la uşă pentru a deschide, mai ales când era vorbea de el, prietenul lui cel mai bun!
- Cătă! urlă el. Deschide uşa sau o sparg, ai cuvântul meu!
Era un băiat înalt, slab, de vreo 20 de ani, cu trăsături faciale comune, neras de câteva zile şi cu o privire obosită, ca şi cum nu ar fi dormit cu o noapte înainte. Pe cap avea o şapcă cu cozoroc larg, de rapper. De fapt, acesta părea şi stilul predominant în costumaţia băiatului, care mai purta un tricou negru, lărguţ, pe care scria "20cm Records". Îl cumpărase chiar cu Cătălin la un concert "Paraziţii" în Suburbia, acum nu mai mult de un an. Blugii de un albastru închis strident erau lărguţi şi cu turul jos, iar skaterii albi din picioare completau ţinuta impecabil. Avea ochii albaştri, de un clar ieşit din comun şi un păr castaniu, semi-ondulat. Acest lucru nu se vedea, însă, acum, deoarece băiatul avea părul tuns scurt şi comod, în ton cu vara.
- Cătă, sparg uşa! ţipă băiatul şi mai tare, ca ultim avertisment, în vocea lui citindu-se frica.
O bătrânică ieşi din apartamentul de vizavi privind cu insistenţă la scenă, fără niciun pic de jenă şi fără să spună nimic. De altfel, băiatul era sigur că şi de uşile celorlalte apartamente erau lipite multe perechi de urechi, pentru că niciunul din vecinii lui Cătălin nu-l plăceau pe acesta, spunând despre el că e un "drogat care le vandalizează scara blocului". Cristi ştia mai bine cine erau nesimţiţii care scriau cu graffiti toate acele cuvinte prin scara blocului şi prin lift şi care erau responsabili pentru seringile goale de la etajul 10. Şi pentru geamurile sparte de la parter şi câte şi mai câte. Era un grup din care făcea parte şi băiatul administratorului, dar cine era Cristi să îi trezească pe toţi moşii ăştia la realitate? Cine l-ar fi crezut? Prietenul lui cel mai bun era văzut cum era văzut de locatarii scării de bloc şi nu mai ieşise din apartament de aproape 2 săptămâni.
"N-ai cu cine", îşi zise Cristi în gând.
Îşi plimbă ochii de la băbuţa care privea de după uşa apartamentului ei scena fără absolut nicio expresie pe chip, ca şi cum ar fi asistat la căderea unei frunze toamna, la unica fereastră de pe etaj, căreia acum îi lipsea un geam, pentru a ajunge cu privirile din nou la uşa lui Cătă.
"Deschide, mă, trăiască ţie, spre binele tău..." aproape că se milogi Cristi în gând de prietenul său cel mai bun, care, evident, nu avea cum să-l audă.
O privi cu un zâmbet fals pe bătrânică şi bâjbâi ceva de genul "Are somnul greu", după care se întoarse de-a dreptul înfricoşat din nou spre uşă. Stătu câteva secunde în cumpănă şi se îndepărtă de uşă, lăsând senzaţia că va pleca. Nu se întâmplă asta, căci în clipa imediat următoare lovi puternic cu piciorul uşa de lemn slab a lui Cătă, care crăpă în zona centrală. Îşi luă decis un avânt mai mare şi se aruncă cu umărul în partea pe care deja o slăbise, trecând de-a dreptul prin uşă şi rostoglindu-se pe podeaua apartamentului. Bătrânica dispăruse de la uşă, semn că intrase la loc în casa ei.
Cristi se ridică şi se scutură de praf şi aşchii. Umărul îl durea de la impact, iar mâna dreapta îi era zgâriată destul de rău, undeva aproape de cot. Noroc că pielea era mai groasă în zona aceea şi lemnul care îl rănise nu ajunsese la vreun vas de sânge. Apartamentul lui Cătălin era simplu, modest, dar, mai ales, comod. Ideal pentru un student care oricum îşi petrece majoritatea timpului în afara casei. Era alcătuit din două camere mari şi o bucătărie micuţă şi o baie. Singurele elemente din casă pe care şi le dorise Cătă atunci când se mutase aici au fost cele ce ţin de strictul necesar: un pat mare, un dulap încăpător, un birou pe care să lucreze şi unde să-şi ţină calculatorul, o masă cu două fotolii şi un televizor în sufragerie. Plus, evident, aparatele electrocasnice esenţiale: aragaz, frigider, maşină de spălat şi ce mai trebuia. Bine punctat, însă, "era". Acum, apartamentul era într-o stare deplorabilă. Praful se depusese peste tot, peste tot erau gunoaie, sticle goale, chiştoace strivite şi pachete de ţigări goale, şerveţele, resturi de mâncare, pete de sânge...
"SÂNGE?!!!" făcu Cristi ochii mari, privind petele mari şi roşii din mijlocul camerei de zi.
Erau proaspete, asta se vedea cu ochiul liber, deci Cătălin era pe undeva prin casă, cu şanse de supravieţuire. O luă la fugă spre camera lui, dar nu era acolo. Muzica, însă, mergea, fixată pe aceeaşi eternă melodie care îl întrista de fiecare dată când o asculta.
- Cătă! Unde eşti, mă, trăiască ţie? urlă Cristi, pe un ton plângăreţ.
Îl curpinsese disperarea de-a dreptul. Prietenul său cel mai bun era într-o situaţie critică undeva în casă, sângerând abundent...
- Baia! realiză Cristi şi se repezi ca o nălucă spre fundul casei.
Deschise uşa şi, în cadă, găsi un Cătălin alb ca varul, incapabil să mai scoată vreun sunet inteligibil, dar mişcându-şi, parcă cu încetinitorul, buzele, dornic să îi spună ceva prietenului său cel mai bun. Mâna stângă era roşie complet, imobilă, atârnând pe marginea căzii, iar mâna dreaptă încă ţinea o lamă între degete. Culmea era că, deşi Cătălin era mai mult mort decât viu, el îşi conducea decis lama spre mâna stângă, decis, parcă, să termine ce a început. Iar ochii săi parcă îi cereau iertare lui Cristi.

Deci, traiti-ar de ce trebuia sa alegi descrierea aia la numele ala? De ce trebuai un "Cristi" repar si fortos si cu par ondulat? [insert beb].
Revenind la inceput de tot a fost o alta senzatie de clase primare dar pe parcurs te-ai redresat si actiunea a decurs perfect: descrisa, simtita. A fost expresiva chiar.
Mi-a placut ca pe langa: drama, nesimtire, dependenta, exprsivitate, pentru mine a fost si umor:

Citat :

"Deschide, mă, trăiască ţie, spre binele tău..."

=> am ras, aproape isteric, o sa o retin p`asta, suna teribil de bine.
Existence.

"Doamna educatoare, frunzele copacilor, toamna, sunt ruginii." Nu e bine... nu e bine deloc. Povestea suna oarecum interesant, insa prea ai exagerat cu melodrama. "Larg, largut, larguti". Si asa se face familia lexicala... iar, nu e bine. Imi cer scuze pentru aluzii, insa, sincer, nu stiam daca sa ma apuc de ras sau de plans. Un lucru as vrea sa te intreb. Cati ani ai? Pentru ca textul asta chiar nu pare scris de cineva care a terminat generala. Expresiile pe care le folosesti sunt mult prea uzuale, descriere "ioc", exprimare si mai proasta. Lucreaza, sfatul meu e sa lucrezi. Mult.
Afaedeare, te rog, varsta celui care a scris lucrarea nu e importanta, ai mai multa grija la comentariile de genul.
Existence

afaedare a scris:

"Cati ani ai?

Raspuns initial: 19
Raspuns in urma atentionarii admin-ului: Varsta mea in ani impliniti este de nouasprezece. Sper ca acum vei putea dormi linistit la noapte.

Escuze moi, totusi limita de spam a forumului este de zece cuvinte iar la creatie literara de trei randuri. Asa ca fi amabil si editeaza pentru ca e spam.
Cu multumiri, Existence.

Nici măcar acum, în această lume ciudată şi neagră care părea să se învârtă odată cu el, nu putea scăpa de coşmarurile sale obişnuite. Demonii săi interiori erau parcă decişi să-i mănânce sufletul şi raţiunea, din interior, până când, din punct de vedere psihic, nu ar mai fi rămas nimic din el. Era tot acolo, în locul lor obişnuit de întâlnire, cu hainele mânjite de sânge, strângând-o la piept şi plângând în hohote, cu disperare, cu tot sufletul. Era ca şi cum o mână sinistră îi rupea inima în două bucăţi de mai multe ori la rând, înnebunindu-l pur şi simplu de durere şi disperare, aducându-l în pragul colapsului pshihic, storcând ultima picătură de viaţă din el...


Pe holul spitalului, chiar în faţa camerei în care dormea Cătălin, aştepta Cristi. De aproape o oră. Privea înspre podeaua din marmură albă, doar că părea că se uită prin ea, pierdut în propriile gânduri. Cătă era internat de 2 zile şi încă nu se trezise din somn. Mama lui fusese şi ea aproape în continuu aici, până când un doctor a trimis-o acasă să se culce după aproximativ 35 de ore de veghe continuă la căpătâiul fiului ei, dezmierdându-i părul şi plângând înfundat. Când se întâlnise cu Cristi, mama lui Cătă nu se mai putuse opri din mulţumiri şi binecuvântări scăldate în şiroaie de lacrimi. El fusese cel care îi adusese fiul la spital, în numai câteva minute, încălcând cel puţin trei legi importante de circulaţie. Îl oprise pe Cătă din pornirea sa sinucigaşă, aruncându-i lama cât colo şi, fără să stea pe gânduri, îl luase pe sus, băgându-l în maşină, pe scaunul din dreapta. În numai câteva minute ajunsese la cel mai apropiat spital şi îl dusese până înăuntru, de unde doctorii s-au ocupat de el. După aproape o oră, medicii au ieşit din sala de operaţii, plecând nepăsători care încotro. Unul singur venise să îi anunţe pe mama lui Cătă şi pe prietenul lui cel mai bun că acesta va supravieţui. Apoi, femeia se aşeză de veghe aşteptând ca băiatul ei să se trezească. Cristi plecase acasă, dar trecuse şi ieri pe aici să-i verifice situaţia lui Cătă. Nimic nu se schimbase, insă. Doar cearcănele de sub ochii mamei sale se accentuaseră. Privirile ei erau tot pierdute, lipsite de orice strălucire, de orice urmă şi dorinţă de viaţă, scrutând necontenit chipul băiatului ei.
"Doamne, ce păcat de biata femeie" îşi spusese la momentul acela Cristi.
Într-adevăr, doamna Pivorcea trecuse prin multe la viaţa ei. Pe lângă Cătă, ea mai trebuia să-i crească acestuia şi fratele mai mic. Banii obţinuţi de la serviciul ei erau suficienţi, dar starea financiară a familiei abia dacă sărea de mediocritate. Domnul Pivorcea divorţase de mult de soţia lui. Cu toate astea, continua să îşi ajute cu bani copiii, ori de câte ori era nevoie şi ori de câte ori putea. Apartamentul în care stătea acum Cătă aparţinea tatălui său şi fusese ani buni un venit suplimentar binevenit pentru domnul Pivorcea, dată fiind chiria de 300 de euro pe care o obţinea lunar de pe urma celor cărora le permitea să locuiască acolo. Când, însă, fiul său venise cu dovezi palpabile şi clare că se putea descurca, din punct de vedere financiar, în acest apartament, domnul Pivorcea a întrerupt legătura cu chiriaşii şi în numai 2 săptămâni de la cererea sa, Cătă era deja instalat în nou sa casă. Primele săptămâni fusese foarte entuziasmat de ideea de a locui singur şi o ţinuse din petrecere în petrecere. Drept urmare, vecinii şi-au făcut o părere proastă despre el, ţinând cont că aproape în fiecare noapte din apartamentul său răsuna muzica şi în fiecare dimineaţă, Cătă arunca la ghenă pungi de gunoi cu munţi de sticle şi pachete de ţigări goale şi, ocazional, ambalaje de dechips-uri. Apoi s-a potolit şi viaţa a intrat în normalitate. Până în ziua aceea blestemată...
- Cristi, nu? îl trezi din visare un doctor pe băiat.
Acesta îl privi dezorientat pe medic preţ de câteva secunde şi vorbi, nesigur:
- Ăăă... Da, aşa mă cheamă...
- Aş vrea să vorbesc ceva cu tine, vino în biroul meu, îi zise doctorul şi porni în faţă, fără să aştepte vreun răspuns de la Cristi.,
Propoziţia fusese mai mult un ordin decât o rugăminte sau o întrebare, iar Cristi se conformă. În fond, era doctor, poate era vorba despre starea de sănătate a lui Cătă. Dacă se întâmplase ceva? Dacă vor exista repercursiuni pentru prietenul său cel mai bun?
- Domnule doctor... începu Cristi, sfios.
- În biroul meu, Cristi, te rog, zise acesta pe un ton imperativ.
Era clar ceva important. Altfel de ce ar mai fi aşteptat atâta doctorul, de ce ar fi fost nevoie să meargă în biroul lui şi nu putea să îi spună pe hol?
Într-un final, după ce traversară câteva holuri întortocheate, doctorul şi Cristi se opriră în faţa unei uşi albe pe care era o mică plăcuţă aurie, inscripţionată cu litere de-o şchioapă: "doctor Stănescu Gabriel". Doctorul Stănescu deschise uşa cabinetului său personal, cu ajutorul unei chei, după care îl pofti pe Cristi să intre. Nu era absolut nicio diferenţă între această cameră şi toate celelalte zeci de cabinete de consultaţie în care mai călcase Cristi până atunci. Acelaşi pat acoperit cu cearceaf alb, aceleaşi dulapuri albe pline ochi cu sticluţe, flacoane şi borcane şi aceleaşi instrumente de măsurare a înălţimii şi greutăţii, undeva într-un colţ. Doctorul Stănescu se dezbrăcă de halatul alb, pe care îl agăţă în cuierul de lângă uşă, se aşeză la masă şi îl pofti şi pe Cristi să se aşeze, pe scaunul din faţa mesei la care tocmai se aşezase el. Cristi se conformă şi atunci observă cât de mult semăna medicul cu Cătălin. Şi mai observă că doctorul Stănescu era singurul care venise să-i anunţe pe el şi pe doamna Pivorcea că băiatul va supravieţui. Avea o figură obosită, plăcută, însă, ochelari subţiri şi stilaţi, părul tuns scrut şi ciufulit şi constituţie atletică. Dar figura îi amintea teribil de prietenul său cel mai bun...
- Uite ce e, Cristi, o să fiu sincer cu tine. Băiatul are mare noroc că e în viaţă, ţinând cont de toate porăcriile alea pe care le bagă în el.
Cristi înghiţi în sec. Doctorul ştia. Era şi normal, probabil îi făcuse un set de analize şi nu avea cum să nu descopere. Dar oare doamna Pivorcea ştia?

Actiunea imi place, chiar imi place, chiar e interesanta cu toat tentele emo-telenovelistice, desii imi place sa vad un timp in postura aia, insa....descrierea iar trica sirul. In ultimul paragraf tot repeti "Cristi"[[ma, traisca tie, nu puteai alege un alt nume?] si "baiatul|. Expresii supra-folosite in mare parte dar arata cat de cat bine, cel putin primul paragraf mi-a placut in totalitate si mi-a atras atentia.
Oh, Teh, un sfat pe care-l tot dai si tu, cand ai timp, pune mana pe o carte.
P.S imi place ca spre deosebire de mine textele tale sunt cat de cat cursive.
Existence.

Eram absolut sigur ca mi-o vei lua in nume de rau. Sa stii ca nu am nimic cu tine si Existence are dreptate, trebuia sa ma refer doar la text, insa stilul tau chiar este infantil. Critica mea se doarea constructiva, si nu rautacioasa.
In ultimul capitol, povestea pare sa se complice putin, insa nu trebuia sa pui accentul atat de mare pe asemanarea doctorului cu tipul. Ai grija la greselile de ortografie. Nu poti sa imbini armonios modurile de expunere (asta e valabil pentru multe persoane) si ai probleme cu descrierea. Iti sugerez sa urmez sfatul lui Existence (apelez iar la tine, draga) si sa citesti mai mult si, de asemenea, sa scrii mai mult, ai nevoie de exercitiu. In rest, inspiratie si ce se mai spune de obicei.

OK, mersi de aprecieri si imi cer scuze pentru iesirea acida, trec printr-o perioada mai proasta, probabil de vina e programul supra-incarcat caruia abia ii fac fata. Referitor la cele doua sfaturi de a mai citi: Intre facultate, munca, scoala de soferi si drumurile dintre ele, abia imi gasesc timp sa stau 2 ore sa ma relaxez, cand prefer sa intru pe forum si blog-uri sau sa ma joc Football Manager (mai mult decat joc, cred ca e dependenta deja) si inca vreo 5-6 ore sa dorm. Da, este foarte adevarat ca ar trebui sa mai citesc, insa imi gasesc cu greu timpul necesar pentru orice, asa ca prefer sa scot activitatea asta din ecuatie. Referitor la scris, m-am mai lasat de fic-uri in ultima vreme, tot ce postez aici e ceva ce am scris acum un an-doi, cand abia ma apucasem de fic-uri, acum ma axez mai mult pe blog-uri decat pe forum-uri. E noua mea pasiune, n-am ce-i face, si chiar imi place. O sa ma straduiesc sa va urmez sfaturile si sa mai cizelez post-urile inainte sa le copy-paste-uiesc pe forum.

Draga, Vladutzule.
Deci prima oara am citit primul capitol pe un alt forum, iar acuma l-am recitit. Absolut, perfect. Toata aceea tristete. De exemplu mi-a placut foarte mult era la sfarsitul primului capitol ceva de genul " il privea si parca isi cerea scuze".
Inca putin si ma apuca plansul si nu glumesc.
Pun pariu ca e vorba de o fata.

Apropo, descrierea familiei lu Cata imi pare "cunoscuta".

Acum se trezise. Era într-o cameră pe care nu o mai văzuse vreodată. Dar se simţea atât de obosit. Îl dureau mâinile, şi picioarele, şi capul... Şi avea ochii aşa de grei. Ce se întâmplase? Cum ajunsese aici? Ultimul lucru pe care şi-l aminteşte este cum intră Cristi în baie şi îl găseşte acolo cu lama în mână. Şi a încercat să-i spună că-i pare rău, dar nu crede că prietenul lui cel mai bun l-a auzit. Închide ochii şi îşi lasă capul moale pe pernă. Şi, evident, în minte îi apare din nou acelaşi chip angelic de care nu mai poate să scape orice ar face şi oricât şi-ar dori şi, deşi a încercat şi să se sinucidă, iată-l acum, pe un pat de spital, în viaţă, salvat de prietenul său cel mai bun. El ar vrea să doarmă acum, e atât de obosit... Dar imaginea nu-l lasă în pace, oricât ar vrea...
- LASĂ-MĂ-N PACE ODATĂ!

- Văd că nu schiţezi niciun gest. Ştii despre ce vorbesc, nu? vorbi grav doctorul Stănescu.
Cristi plecă ochii, fixându-i în masa din faţa lui, şi mormăi ruşinat.
- Da, domnule doctor, ştiu.
- Voi ştiţi cât poate să dăuneze iarba, fumată în cantităţi prea mari? Vă nenoroceşte cu totul creierul şi organismul. Şi se ajunge la situaţii de genul ăsta, zise doctorul, pe un ton cât se poate de serios.
Cristi nu mai putea să-l privească pe doctor în ochi. Îi era ruşine, ştia că şi el îl încurajase la început pe Cătă... "Hai, mă, trage şi tu, nu se întâmplă nimic, nu fi prost".
- Cristi, priveşte-mă în ochi, zise doctorul imperativ.
Cristi n-ar fi vrut, dar se supuse. Avea o datorie morală faţă de acest om care i-a salvat viaţa celui mai bun prieten al său. Îşi înfipse privirile în ochii pătrunzători ai doctorului Stănescu.
- Şi eu am fost ca voi. Tânăr, dornic de senzaţii tari, de distracţie. Şi eu am fumat, la vremea mea... Dar ce am găsit în organismul lui întrece orice limită.
Urmă o clipă de tăcere, în care doctorul Stănescu îşi întoarse privirile, iar Cristi le mută înapoi pe suprafaţa de lemn a mesei.
- Şi tu fumezi, nu-i aşa? se întoarse doctorul spre el, fixându-l din nou cu privirea.
- Da... mormăi Cristi, stins.
- La fel de mult ca el? întrebă doctorul, instigant.
- Nu, eu trag o dată la două-trei săptămâni, depinde de bani şi ocazie... El a avut o pierdere foarte mare, acum câteva săptămâni. Cineva care însemna foarte mult pentru el s-a... a murit. Şi de-atunci... mormăi Cristi, încet, împleticindu-se în cuvinte.
Doctorul se ridică de la masă şi se duse lângă Cristi. Se lăsă la nivelul lui şi îi apucă bărbia în mână.
- Şi tu l-ai lăsat să se nenorocească în halul ăsta? Ce fel de prieten îi eşti? Tu ai idee ce alcoolemie şi ce concentraţie de THC i-am găsit în sânge? Ăsta a băut în 2 săptămâni mai mult decât poate un adult de 35 de ani în 6! Şi de iarbă nu mai zic... Sunt cel puţin 7 grame acolo! În numai 2 săptămâni!
Cristi îşi smule bărbia din mâna doctorului pentru a evita să-i mai vadă privirea. Era atât de pătrunzătoare, parcă intra cumva prin ochii interlocutorului, ca o rază laser, arzând ceafa celui cu care vorbea doctorul. Şi culmea e că avea dreptate! Dar ce putea să-i facă? Ori de câte ori îi zicea să se potolească, răspunsul era acelaşi: "Gata, gata, de mâine mă potolesc. Lasă-mă să termin ce mai am aici...". Dar, nu, astea erau scuze penibile. Un prieten adevărat, cu orice risc, ar fi făcut ceva, l-ar fi ajutat. I-ar fi aruncat toată băutura, toate ţigările şi toată iarba şi l-ar fi trezit cumva la realitate. Nu era normal să stea 2 săptămâni închis în apartament, bând şi fumând la foc automat pentru a uita durerea pierderii ei.
- Cristi... se auzi vocea gravă a doctorului.
Băiatul îşi întoarse privirile spre medic, privindu-l jenat şi întrebător.
- Mama lui nu ştie nimic. Nu-i spun. Dar promite-mi că, spre binele lui, îl aduci cu picioarele pe pământ. E păcat de Dumnezeu, pe cuvânt.
Cristi aprobă din cap, cu ochii în lacrimi. Vru să mai spună ceva, dar o asistentă intră val-vârtej în cabinetul doctorului şi zise pe o voce oarecum speriată:
- S-a trezit pacientul, domnule doctor.
- Acum mă duc la el. Cristi, hai cu mine, zise doctorul Stănescu şi plecă înapoi spre camera unde era internat Cătălin, luându-şi halatul alb din mers.
Pe drum Cristi nu făcu decât să încerce să-şi înfrâneze lacrimile sărate care se adunau în ochii lui. Acest doctor avea un suflet incredibil de mare. Se vedea că îşi dorea să-l ajute pe Cătă, deşi nu avea nicio legătură cu el, nicio conexiune, nicio datorie morală faţă de acesta. Era decis să poarte o discuţie serioască cu Cătălin atunci când situaţia lui se va redresa şi să-l aducă la realitate. În faţa camerei, doctorul îi făcu semn lui Cristi să rămână afară, iar el intră în camera pacientului său.
- O să te ajut, Cătă, promit. Te aduc eu cu picioarele pe pământ, murmură Cristi, cu lacrimile curgându-i pe obraji, aşezat pe scaunul din faţa camerei lui, scaun pe care mai stătuse deja, atâta timp, aşteptând să se trezească.

Abia acum am observat micile "Va urma"-uri de la finalul fiecarui capitol. Sunt putin cam ciudate. Imi aduc aminte de telenovelele gen "Tanar si nelinistit" de care era obsedata mama acum catva timp. Ultimul capitol este mult mai bun decat ce ai postat pana acum. Ti-am zis eu ca exercitiul da roade ? Chiar daca nu ai prea avut timp. Descrierea ta a fost oarecum mai buna, poate din cauza ca nici nu prea ai avut si textul pare mult ai coerent. Inca ai probleme la exprimare si multe repetitii care iar imi amintesc de generala, insa stilul ti s-a imbunatatit. Se observa o schimbare. Poate nu suficient de mare, insa ea exista.

Ei bine, se vede ca am avut drepate. Eram sigura ca era vorba de o fata. Dar oricum, cum stii ca eu nu sunt prea atenta la greseli, dar mi s-a parut ca discutia dintre doctor si Cristi a fost cam weird. Daca eu as fi fost Cristi, atunci cand doctoru a zis ca si el a incercat pe vremea lui, as fi inceput sa zambesc si sa spun ceva de genul " Vedeti!? Nu suntem sfinti."
Oricum, astept sa vad ce mai face Cata.

Dum, Dum, Dum....[Dracie! asta-i vorba lu` neko!]

Intradevar se vede ca e o imbunatatire. Desi multele repetitii, drama supra-aglomerata a lui Catalin ma obsesc fata de celelate capitole a fost ceva mai uman, cel putin pentru neuronul meu, stii doar. In alta ordine de idei, imi place :ca ai coerenta in text, ca sut tot mai curioasa, ca astept sa vad ce naiba pateste Catalin si de ce minunata noastra fetiscana

Citat :

s-a...a murit

.
Si da imi pare rau ca am repetat ce au spus ceilalti, dar altceva nu e de spus.
Existence.

Cristi şi Cătă stăteau în sfârşit faţă în faţă. Trecuse atât de puţin timp, însă atâtea evenimente se petrecuseră... Timpul scurs de la momentul în care Cristi îşi găsise prietenul cel mai bun cu lama în mână în cadă şi clipa aceasta îi păruse primului de 10 ori mai lung decât fusese, în fapt.
- Cum te simţi?
- Slăbit, zâmbi Cătă, cu o voce stinsă.
- Ce ţi-a zis mama ta? întrebă Cristi, încercând să pară natural.
- Nimic. Nu a făcut decât să plângă şi să mă pupe, ţinându-mă strâns în braţe, zise Cătă, şoptit.
- Doctorul?...
- Să nu mă suprasolicit şi să mănânc absolut tot ce mi se dă, răspunse, dându-şi ochii peste cap, Cătă.
Şi o clipă se aşternu tăcerea.
- Ţi-a găsit doctorul THC în sânge. Şi o alcoolemie revoltător de mare... începu Cristi, şovăitor.
Cătă nu răspunse, ci deveni brusc preocupat de un aparat din stânga lui, privindu-l insistent.
- N-o face pe prostul şi trezeşte-te dracu' la realitate. Ce-a fost, a fost, vorbi Cristi, din nou, de data asta ceva mai apăsat şi mai decis.
Figura lui Cătă nu schiţă nicio reacţie, însă degetele sale strângeau plapuma patului.
- Cătă... îl mustră Cristi din glas pe prietenul său cel mai bun.
Atunci, pentru a doua oară în câteva zile, Cătălin întoarse o privire ruşinată, cu ochii în lacrimi, care cerea iertare şi îndurare. Mai mult de atât...
- Nu mai pot, mă... Mă-nţelegi?... Trebuie să mă tratez, o să înnebunesc... zise el, cu o voce gâtuită de lacrimile ce i se îngrămădeau în ochi.
- Cătă, nu trebuie... începu Cristi, răvăşit de privirea aceea care implora milă şi iertare, ca şi cum cerea ca totul să se termine.
Nu termină propoziţia pentru că nici el nu ştia exact ce voia sa zică.
- Nu mai pot, ai cuvântul meu... mai şopti Cătă, înainte să se aşeze cu capul pe pernă şi să plângă în hohote.

- Parcă trebuia să te laşi de fumat, îi reproşă, dojenitor, Cristi lui Cătă gestul pe care cel din urmă tocmai îl făcuse.
Cătă zâmbi amuzat şi suflă cu plăcere fumul de ţigară în sus, aruncând pe masă bricheta şi pachetul de ţigări. Avea un zâmbet magnific, o figură plăcută, care inspira voie bună, veselie, prezenţă de spirit, toate sentimentele bune din lume. Genul de om pe care, când îl veneai, îl plăceai din prima şi ştiai că ai să te înţelegi bine cu el. Părul scurt şi castaniu nu se vedea sub căciula complet neagră. Tricoul mulat şi negru dezvelea urmările zilelor petrecute în casă, cu munţi de alcool şi iarbă şi a tentativei de sinucidere. Acum era mai bine. Îi revenise şi pofta de mâncare, şi cheful de viaţă.
- Hai, mă, scuteşte-mă, nu astea sunt problema, ţi-am zis că totul e pur psihic la mine, zise el, zeflemitor.
De când ieşise din spital, Cătă fusese controlat de Cristi ca de un poliţist. În fiecare zi îl suna să-l întrebe ce face şi unde e. "Mai rău decât maică-mea, bă", îi spunea Cătă când se enerva cu el la telefon. Cristi era, însă, doar îngrijorat. Îi mulţumise lui Dumnezeu în ziua în care Cătă se trezise, în sfârşit, din comă, că reuşise să ajungă la momentul potrivit în locul potrivit şi îi salvase viaţa prietenului său cel mai bun. Tot în ziua aceea îşi jurase că avea să-l aducă pe calea cea bună pe acesta.
Cătă dădea semne de redresare, voia să-şi reia vechea viaţă. Bineînţeles că fusese dat afară de la vechiul loc de muncă în urma absenţelor cu nemiluita, dar acum îşi căuta, plin de speranţe, unul nou. Avea bani să se mai întreţină o lună, problema era ce făcea dacă nu se angaja până atunci.
- Am primit o a doua şansă, înseamnă că mă aşteaptă lucruri bune, zâmbea Cătă, după fiecare interviu de la care ieşea dezamăgit.
Condiţii salariale proaste, condiţii de lucru şi mai proaste. Numai asta găsise Cătă la ultimele interviuri la care fusese. Cristi îl ajuta cum putea, în puţinul timp care îi rămânea la dispoziţie după ce ieşea el de la muncă.
Dar astăzi, toate aceste probleme fuseseră lăsate în urmă de cei doi. Cristi îşi permisese luxul să îi aducă şi o bere lui Cătă, prima de la incidentul nefericit, gândindu-se că prietenul său cel mai bun merita acest lucru, dovedind dorinţa de schimbare şi de responsabilizare, din ultima vreme.
Acum stăteau pe canapea şi savurau berea cu plăcere şi într-o tăcere dubioasă.
- E bună, bă, aproape uitasem cât îmi place, zise Cătă, zâmbind melancolic.
Cristi îl privi zâmbind câteva secunde în tăcere şi apoi îl întrebă relaxat:
- Îmi zici şi mie odată ce s-a întâmplat atunci?... Sunt prietenul tău cel mai bun, pentru Dumnezeu.
Se aştepta la o reacţie negativă. Dar Cătă nu se întristă, nici nu se enervă, ci replică gânditor, înfruntându-i privirea lui Cristi:
- Bănuiesc că trebuie să-mi înfrunt demonii la un moment dat, nu?...

Foarte bine. Se pare ca prietenul nostru CAta isi reveni incet-incet, ceea ce ... nu stiu. Parca si eu ma simt mai bine ).
La un moment dat ai scris [din neatentie] "- Slăbit, zâmbi Cătă, cu o vce stinsă."
Ai mancat si tu un o, dar nu e moarte de om:P.
Oricum, foarte interesant. Sa vedem ce ne mai asteapta.

- Ştii foarte bine aproape tot ce s-a întâmplat de când am întâlnit-o până la momentul morţii ei, dar unele detalii am "omis" să ţi le spun, atunci când ele se întâmplau. Spre exemplu, faptul că maică-sa era alcoolică şi o bătea sau faptul că tatăl ei a violat-o când ea avea doar 14 ani şi ea a rămas însărcinată la clipa aia... Bineînţeles că a avortat, dar îţi dai seama în ce hal era psihicul săracei fete... vorbi Cristi luând câte o gură de bere din când în când şi mai trăgând cu poftă un fum din ţigară.
Cristi rămase gânditor în faţa acestor informaţii. Era genul de fată trecută prin multe lucruri neplăcute şi care te făcea să te porţi cu mănuşi cu ea, drept urmare.
- Ştii foarte bine şi că am iubit-o şi m-a iubit nespus, că în prezenţa mea uita de toate prostiile, că s-a mutat la mine două săptămâni ca să scape de o criză de-a mamei ei. Cu chiu cu vai s-a lăsat convinsă să se întoarcă acasă... Cu promisiuni că totul se va schimba, că va fi mai bine... Faze clasice, de telenovele. Şi la o lună după aia...
Cătă lăsă propoziţia în aer. Cristi ştia că la o lună după întoarcerea fetei la casa mamei ei, Cătă o găsea plină de sânge în locul lor preferat de întâlnire şi el gonea în miez de noapte să vadă dacă acesta e în regulă, după ce conversaţia cu el de la telefon îi dăduse de bănuit. Imaginea aceea nu o să o uite niciodată.
- Ce s-a întâmplat în ziua aia, Cătă? Ai găsit-o moartă sau... lăsă Cristi întrebarea în aer.
Figura lui Cătălin se întrista iar, dar se vedea că acesta lupta din răsputeri să-şi controleze emoţiile.
- M-a sunat... Mi-a zis că s-a întors tatăl ei acasă... Mama ei era beată moartă, bineînţeles... S-au luat la bătaie şi... Şi-a omorât-o... Ea a fugit... Ta-su' i-a zis că o aşteaptă să se întoarcă, că oricum n-are unde să se ducă... Şi când am ajuns eu la locul nostru...
Cătă îşi găsea tot mai greu cuvintele, puterea de concentrare. Mai luă o gură sănătoasă de bere şi strânse puternic ochii, pentru a nu-şi lăsa lacrimile care se înghesuiau în ei să curgă în voie. Trebuia să fie tare!
- Când ai ajuns... se auzi vocea lui Cristi.
Cătă îl privi cu durere. Ochii lui implorau milă, aşa cum se mai întâmplase de două ori în ultima vreme, erau momentele în care psihicul lui Cătă urma să clacheze şi să-l doboare iar într-o depresie mistuitoare.
- Cătă, chiar tu ai zis... Trebuie să lupţi şi trebuie să treci peste evenimentul ăsta. Te ajut cu dragă inimă cu orice îmi ceri, dar trebuie să îmi spui ce s-a întâmplat. Trebuie să-ţi înfrunţi demonii!
- Era acolo! Întinsă pe jos... izbucni Cristi, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji şi vocea gâtuită de emoţie şi durere. Era acolo, plină de sânge, cu lama în mână... Abia îşi ţinea ochii deschişi, nu se mai putea ridica... Mă privea şi şoptea ceva în continuu. Îmi cerea iertare din priviri, mi s-a rupt inima în două când am văzut-o, îţi jur... Mi-a căzut cerul în cap...
Cătă îşi afundă capul în mâinile subţiri şi îşi trase căciula peste ochi, plângând în hohote. Cristi se întristă şi el. Îşi aminti că la aceeaşi scenă fusese şi el părtaş cu două săptămâni în urmă, doar că el acţionase pe loc. Cătă nu făcuse acelaşi lucru, deşi probabil acum fata ar fi fost în viaţă. Dacă i-ar fi spus mai devreme, poate venea el, o ajuta el, el avea mai mult sânge rece.
Hohotele lui Cătă se întrerupseră doar pentru a sparge sticla de bere în peretele de vizavi, într-o străfulgerare de numai câteva secunde. Îşi dădu jos căciula din cap şi se aşeză pe parchet, strivind ţigara în podeaua proaspăt curăţată.
- Cătă, o să fie bine, a trecut, gata...
- Nu înţelegi, Cristi, se revoltă acesta, vorbind la fel de gâtuit şi controlându-şi plânsul. Puteam să o ajut! Dacă mă grăbeam, dacă mă mişcam mai repede, dacă...
- Nu aveai cum, n-aveai maşină, la tine a fost altceva, tu te puteai ţine pe picioare, cât de cât...
- Nu există, mă! Puteam să fac ceva, orice! Dar nu am făcut nimic! Asta mă roade pe mine, asta mă înnebuneşte, de-acolo depresia, alcoolul, iarba! M-am aşezat lângă ea, disperat, am luat-o în braţe şi nici nu am putut să vorbesc nimic... Mi-a zâmbit şi mi-a zis două cuvinte... Şi apoi a închis ochii...
Cristi îl privea înduioşat. Raţional vorbind, nu ar fi avut timpul necesar să facă nimic şi, totuşi, dacă s-ar fi grăbit şi nu s-ar fi panicat...
- Ce ţi-a zis? întrebă Cristi, aşteptându-se la o replică de genul "Te iubesc".
Cuvintele lui Cătă ieşiră foarte greu din gâtlejul lui. Ochii lui se pierduseră undea, sub canapeaua pe care şedea prietenul lui cel mai bun acum, printre corzile chitării lui electrice pe care se depusese praful inactivităţii din ultimele săptămâni.
- Cântă-mi povestea.

Daca mai scriai inca vreo 3 randuri.. ma apuca plansu. Mi se pare genial ca ai numit numele ficului dupa chestia asta, sa stii.
Cred ca "eroul" Cata a exagerat putin asa. Daca stia ca nu ajunge la timp, nu trebuia sa faca mare necaz.
Ce nu mi-a placut a afost ca si-a stins tigara de podea:))
Oricum astept continuarea:P

Trecuseră câteva zile bune de când Cătă reuşise, în sfârşit, să dea pe şleau tot ce se petrecuse în orele sinuciderii ei. Cristi se ocupase personal de buna-dispunere a prietenului său cel mai bun în zilele imediat următoare, iar Cătă se dovedise un adevărat luptător. Criza interioară părea că trecuse, iar el era decis să îndrepte lucrurile, să-şi îndrepte viaţa şi să lase trecutul în urmă. Căuta locuri de muncă în fiecare zi, chiar agăţase ceva interesant ieri şi aştepta un răspuns în cel mai scurt timp.
- Cătă! se auzi glasul lui Cristi din spatele uşii, acompaniat de bătăi puternice.
- Intră! răspunse acesta dinăuntru.
Cristi deschise uşa şi îl surprinse pe Cătă pe pervazul geamului, cu ţigara-n gură, zăngănind de zor nişte acorduri melodioase la chitara lui electrică. Zâmbi la vederea scenei şi întrebă cu o voce caldă, gâtuită de fericire:
- Ne întoarcem în activitate?
Cătă lăsă chitara deoparte, trase un fum din ţigară şi coborî de pe pervaz. Era la fel de slab de când ieşise din spital, cu aceeaşi căciulă neagră pe cap, un tricou mulat negru şi blugi conici cu turul jos. Figura lui se mai luminase, însă, semn că se recupera şi fizic, nu doar psihic.
- Cât crezi că pot să stau departe de muzică, Cristi, pe bune, acum? răspunse el, zâmbitor.
Cătă se bucură mai mult decât lăsă să se vadă. Ceilalţi băieţi din formaţie aveau să fie foarte încântaţi de reluarea activităţii.
- Bei o bere? întrebă Cătă, îndreptându-se spre frigider.
- Da, de ce nu?... vorbi Cristi visător, aşezându-se pe canapea.
Cătă aduse două beri reci din frigider şi le desfăcu într-o zonă din tocul uşii special deformată pentru această activitate. La inaugurarea apartamentului, Cătă şi Cristi concluzionaseră că se pierd secunde bune din viaţă desfăcând berea la bucătărie, aşa că făcură această mică "gaură" în tocul uşii, undeva, la nivelul pieptului, astfel încât berea să fie desfăcută din drum, fără să se piardă niciun pic de timp preţios.
- Ţi-aduci aminte cât ne-a luat să facem desfăcătorul ăla? întrebă, zâmbind, Cristi.
Cătă se aşeză lângă prietenul său cel mai bun şi-i pasă berea.
- Cred că mai mult timp decât vom economisi în toată viaţa desfăcând berea din drum... răspunse acesta, râzând.
Şi între cei doi se aşternu o tăcere dubioasă, ca şi cum s-ar fi purtat cu mănuşi unul cu altul, ca şi cum lui Cristi i-ar fi fost frică să nu-l deranjeze cu ceva pe Cătă pentru a nu reactiva depresia, iar celuilalt i-ar fi fost frică să nu-şi dezamăgească cel mai bun prieten...
- De ce în ultima vreme îmi spui foarte multe lucruri din trecut?... întrebă Cătă, visător.
- Cum adică? veni, pe un ton încrucat, răspunsul lui Cristi.
- Adică multe din propoziţiile tale încep cu "Ţi-aduci aminte când..." sau "Mai ştii când..."... N-am murit, Cristi, iar depresia mi-a trecut. Linişteşte-te. O iau pe drumul cel bun, aştept doar o mână de ajutor. Nu o să mai dezamăgesc pe nimeni. Până şi mama mea are mai multă încredere în mine decât tine, completă, râzând, Cătă.
Faţa lui Cristi se înroşi, abia perceptibil, şi privirea lui căută podeaua.
- Scuză-mă, dar... Mi-e frică să nu treci iar prin ce ai trecut, înţelege-mă... veni, mormăit, replica acestuia.
- M-a sunat Raţă. Mâine îmi încep munca. Sunt angajat, zise Cătă, zâmbitor.
- Unde? ridică privirile Cristi, fericit că se schimbase subiectul.
- În Fire, m-au angajat barman, în locul tembelului care a spart lăzile alea de bere acum două seri, în timpul concertului, ştii, ne-a povestit Turcu'. Raţă a băgat o pilă pentru mine şi ăia m-au angajat. Omul a garantat pentru mine, el are încredere, zise Cătă, zâmbăreţ, fără vreun pic de aciditate.
Şi Cristi înţelesese mesajul, apreciind că fusese transmis aşa de subtil şi fără răutate. Trebuia să-şi recapete încrederea în prietenul său cel mai bun, cumva, într-un fel sau altul. Lucrurile se îndreptau. Se angajase, se reapucase de cântat, trupa urma să se reunească şi acum, cu pilele din Fire, poate chiar să se lanseze... Noroc cu Raţă şi Turcu'. Până la urmă, tot răul spre bine, poate că acest impas prin care trecuse Cătă avea să le schimbe tuturor vieţile mult în bine...

Superbe nume ). Ratza si Turcu. . . Hai ca esti tare.
Dupa cum am scris su dupa cum iti mai zic, povestea e foarte tare, dar parca acum e prea ... vesela. Cand apare pericolul?
Bine ca isi revine Cata. Canta ... dar faza cu Fire. Presupun ca de acolo o sa inceapa fazele nasoale. Cam totul incepe intr-un bar )
Astept urmatorul capitol.

ouh te rog! Devine mult prea telenovela. Si, omu a fost nu-stiu-cat-timp intr-o decadere psihica si brusc dupa ce se descarca isi revine subit. Sau e vina venelor scurtate? Serios, inteleg ca ar trebui sa-si revina dar totusi hai sa nu acceleram lucrurile, e mult prea telnovelistic. Cat despre mirobolantul trecut al fetei, probabil ca stiu numai vreo zece telenovele vazute din spatele canapelei din cauza lu` sora-mea care au aceeasi tema.
Astept urmatoarele capitole.
Existence.

Sunt de acord cu Existence, mi se pare că personajul tău şi-a revenit mult mai repede din depresie. Chestiile astea, din punct de vedere psihologic vorbind, ţin multă vreme, crede-mă. Tu însuţi vorbeai la alte poveşti postate despre credibilitate. Ceva ce la tine eu nu găsesc. Nu prea te pricepi la descriere, asta ţi-am mai zis, însă mai ai câteva greşeli. Nu ştii când să accentuezi şi când să nu te pierzi în detalii.
Pe mine, crede-mă, nu mă miră poreclele alea ridicole. Ar trebui să vezi ce tâmpenii îşi scot şmecheraşii (bleah, nu îmi vine să cred că acest cuvânt a ieşit de sub degetele mele ) din oraşul meu. În rest ai grijă la originalitate, mi se pare că, îţi dai sau nu seama, te-ai lăsat puţin influenţat de celelalte nsprezece chestii scrise pe aceeaşi temă. Iar spun, şi cred că s-a săturat lumea de asta, când abordaţi o anumită temă care este cam... fumată de mult, încercaţi să vă puneţi amprenta personală mai mult. Nu veţi face nu ştiu ce noutate, însă asta se cheamă totuşi originalitate.