Labirint funerar

O sa incep cu cateva lucrari mai vechi, aproape teribil de vechi.



E o tacere cumplita in jur, negru e pretudinde-ni si decade in si mai obscur. Trantindu-ma pe iarba rece privesc cerul. E negru, pur si simplu negru! Unul atat de pal incat imi da senzatia ca sunt ochii pierduti ai omenirii.
"Da!"
Noi, oamenii suntem orbi, niste fiinte ce nu vad dincolo de: propria minte, propria ceata intunecoasa, pur si simplu mergem in fata, fara a vedea capatul acestui tunel incetosat. E pur si simplu un negru peste care se adauga un strat teribil de incertitudine.
-E lipsit de sens! vocea-mi razvratita imprastie linistea. O tonalitate joase, soptita, ce isi face simtita prezenta in linistea dominatoare.
-E prostesc, banal, lipsit de sens, fara scop dar predomina, minunat! Acum mi se pare ca vorbesc intepat, cu vocea ridica si ma dor timpanele de la propri-ami voce, insa una peste alta incep sa ii dau crezare desi e doar o voce: sunete. Doar pasii grabiti si inalti ale cuvintelor mele.
“E ciudat, dar e si, ei bine este, exista restul nu mai conteaza”. Tacere, peste tot e pustiu deci nu e nimeni care sa strice aceasta clipa minunata.
“Asculta bataia inimi, aculta linistea, canta tacerea!” mi-am ordonat. Am nevoie de ordine in viata si in ganduri, am nevoie sa ma regasesc. Dar in acest peisaj vesel in umor negru nu fac decat sa imi regasesc sentimentele si dispozitile.
Vantul adie parca aducand un calm oarecare, agitat, presant. E racoare, e placut! Mult prea placut ca sa ma ridic de pe iarba. Incet, incet, linistea e perturbata de un sunet sacadat si constant, acel sunet al ploii, un sunet atat de placut, de dulce, dar atat de…banal.
Inspir adanc linistea, ploaia, existenta, in timp ce las ploaia atat in mine si peste mine, ma spala de orice poate insemna : ganduri, sentimente. E placut sa faci o baie universala. Simti cum se duc toate prin tine in pamant, dar, dar e doar o stare a minti, deci tine doar cateva secunde neinsemnate.
“Te doare, inca te doare” mi-am deschis ochii, simteam culoarea lor, un negru ciocolatiu, scurgandu-se in creier.
“Probabil. Poate ca da, poate ca in cele din urma ma doare si trebuie sa admit asta, nu sa fug, nu sa ma prefac ca nu exista sau ca nu a existat!” . Mi-am varat mainile in buzunarele pantaloniilor albi, era placut, un invelis cald imi acoperea mainile reci. Insa nu e singurul lucru pe care il simt, e o caldura bizara ce porneste din plex si se duce incet catre creier, parca nu mai conteaza restul, e placut si imi da o stare de pace atat de intensa…
“ ’Durerea e buna’ spun asta citand un personaj din cartile lui Dan Brown, dar asta ma face sa ma intreb, oare ce fel de durere? El spune ca durerea fizica, eu spun ca cea psihica, insa amandoua sunt o forma de tortura”. Mi-am dus mana catre fata, printre degetele aspre am inteles! Pe fata mea era un zambet schimonosit, era o himera intre melancolie si ironie.
“Oare asa sunt si eu?” mi-am ridicat ochii catre cerul patat de negru, picaturile reci de apa imi intrau in ochii.
“Poate, sau poate inca nu stiu cine sunt?” mi-am lasat mana in jos, strangandu-mi pumnul incet dar puternic. O usturime ma anunta ca unghile sfasaie incet pielea palmelor.
“Ba stiu! Sunt cel mai mare inamic al meu” Am inchis ochii savurand momentul negru.
In acest moment ma hranesc cu negru, respir negru, vad negru, dar aud bataile inimi si ascult linistea desi, si ele sunt negre.

Ei bine, dupa cum am promis, iata comentariul.
Finalul ma incanta. "In acest moment, totul e negru". Ca o perdea care se lasa peste toate gandurile, aducand tacerea moarta de dupa tacerea meditativa.
Caci asta este textul. O lunga meditatie asupra unor elemente majore transpuse in plan minor.
Cateva greseli de gramatica, cativa "i" lipsa, insa in mare si la capitolul acesta este in regula.

Mai astept,
Meg.

Multumesc scumpo>:d< stiu ca te tot torturez cu textul asta de mai bine un an si ).





Nedefinite simturi imi patrund prin corp. Prin porii pielii pulseaza mii si mii de fiori ce ma duc cu gandul la frig. Un fel de racoare ce-mi creeaza frisoane sentimentale.
“Ninge in abis” am lasat mana in jos, incetand sa mai cant. Un icnet de durere imi parasi buzele crapate si insangerate.
“Arde, arde rau!” in interior era atat de cald, o caldura ce imi invada cutia toracica cu durere. Un fel de usturime agonica ce dateaza de la nastere si pana azi. E ceva neobisnuit, ca o lupta intre dorinta de frig si nevoia de cald, intre nesimtire si politete exagerata, intre regrete, idei amicale, dorinte, sentimente pure usor de ranit si indiferenta.
-Dar o vai, ce trupuri insangerate ni se astern la picioare stapana!
“Voci, voci atat de cunoscute, aproape uitasem ca sunt pe scena”
-Nu te lasa pacalita, micuta mea slujnica, sunt doar mastile insangerate ale cuvintelor nespuse si uita-te
-Dar vai stapana, par a fi uitati si morti! Dar vai uitate la ei, nu par a ura
-Par a fi indiferenti, deci continuati drumul!
“Actul se sfarseste cu stapana murind” mi-am lasat corpul sa se prabuseasca, privind aparent in gol.
Cortina se tragea, separand lumea scenica de lumea reala.
“Durerea stapanului consta in parasirea elevilor indiferenti, in regrete si lupte interioare, poate de aceea il pot juca, poate pentru ca si eu…” am simtit ca inima mi se urca in gat. Parca nu mai avea loc in piept. Durerea avansa incet, aproape prea incet, agonizandu-ma mai rau decat in orice clipa a trairii mele.
“Zgomote, atat de multe zgomote” Aplauzele ciudate, faptul ca sala era in picioare iar, nu facea decat sa imi dea alte frisoane. Nu jucam pentru ei, dar pentru cine? Nici eu inca nu stiu, ei aplauda, dar eu…eu am uitat cum sa mai joc, nu mai cunosc arta. Am uitat. Sunt doar un material textil, o esarfa, pe care s-a imprimat numele unui fost actor, unui fost artist, unui om ce probabil a cunoscut arta sufleteste daca nu psihic.
“Sa fi cunoscut, sa se fi cunoscut, sa nu fi inteles?”
Ganduri. Siruri de ganduri, foste amintiri si fiorii durerii se prelingeau pe trupul meu obosit de ani.
-Vi?
-Du-te inainte!
“Falsa, atat de falsa, poate… Oricum nu mai conta, trebuia sa mai fac ceva inainte sa imi iau ramas bun de la arta trairilor mele, de la sentimentale avute aici, pe mica scena a unui teatru, o arta care exprima sentimental si fantezia, un loc magic, poate prea magic si cateodata atat de fals. “
Fiori reci si temeri. Am pasit in sala imensa in raport cu corpul meu, cu mine si entitate mea. In raport cu existenta mea.
“Am trait, am fost ceva, am murit si acum…zac pe un piedestal!”
M-am asezat la pian si-am apasat inconstienta pe o clapa.
“O ultima melodie de... adio” Nu mai stiu cum, reusisem sa fac rost de partitura melodiei “Epilogue” de Kamelot, era atat de perfecta, in acel moment.
-“ Some came with winter in white” am ridicat ochii simultan cu versul si am vazut: ningea.
“Za-pa-da! dar cine stie cand zapada se va intoarce inapoi sub forma ploii? Dar cine stie cand imi voi da seama ce se zbate in mine? Dar cand, voi regasi spiritul acelui artist ce isi da chiar si viata pentru arta lui?”
Stiam ca pentru putinul timp, in care ma simtisem o artista aveam acel spirit de creatie, acum sunt doar eu, acea finta fara sens in care se zbat indiferenta si dorinta, indiferenta si iubirea, indiferenta si ideea de “imi pasa”
“Doar eu si linistea interna a unei minti tulbure” Ninsoarea prematura se opri. Cerul nocturn iesi la iveala iar eu terminasem melodia si incepusem inconstient sa privesc din clipa in clipa sala goala
“S-a dus! Si pentru ultima data…”
-Cortina se trage!

Imi place foarte mult sa citesc ce scrii tu , esti foarte talentata . Ce pot sa spun ?Aceast descriere care este pur si simplu extraordinara (prea putin spus oricum) si imi aminteste de Okumi din Izumo (personaj principal din romanul ,,Dansatoarea de Kabuki'' , autor : Sawako Ariyoshi) . Descrierea i se potriveste perfect lui Okuni . Cred ca ceea ce simte fata pe scena stiind ca aceea este ultima oara cand va mai calca pe o scena este o durere care o va consuma mult timp de atunci incolo si durerea pe care o simte e asa de vie...nu stiu sa exprim in cuvinte , dar parca ma intristeaza si pe mine . Este foarte frumos one-shotul , nu stiu eu asa bine sa exprim ceea ce simt , dar crede-ma ca sunt foarte sensibile creatile tale imi plac foarte mult sincer . Sper sa mai pui curand alta creatie , asta chiar m-a emotionat . Nu am cuvinte ca sa iti spun cat de mult mi-a placut , dar tu chiar ai talent . Te-ai gandit sa publici ceea ce scrii ? Chiar daca sunt multi prosti pe lumea asta , sunt sigura ca cei cativa zdraveni vor aprecia stilul tau , eu sigur il apreciez . So...next one shot soon please . Gambate kudasai !

Multumesc chicolat-chan




"E o liniste zadarnica. Camera se tine strans legata de ceva ce nu imi dau seama. Obscuritate? Liniste? Toate astea? Of, ma doare capul, e prea mult zgomot si prea multa liniste sufocanta! Nu mai suport, ma simt ca un mort in cosciug, ma simt ca un nimic ce e pe cale sa evolueze in ceva ce nu cunoaste. Ma tem de acest "ceva". Nu inteleg, nu mai inteleg! Cine naiba sunt acum? Paream cineva sau...sau nu? Nu imi amintesc, nu inteleg, ma tem! Ce-i cu mine? Candva eram o maestra a controlului si acum? Acum uitate la mine sunt un purice temator! Trebuie sa ies deaici! Dar... unde e aici? Ce e aici? Sau mai bine unde, ce si de ce sunt, "aici"? Of, la naiba! Nu am timp, nu am timp sa gandesc sau sa ma misc, ceva vine spre mine si ma tem de acel ceva. Nu stiu ce e, mi-e teama, am nevoie de ajutor, dar..dar de la cine? O nu! E prea aproape, mult prea aprope. "
Nu pot vorbi, nu ma pot misca, nu pot face nimic!
"Ajutor, nu, nu pot striga dupa ajutor. Ce..e asta? Cine sunt aceste lucruri, defapt acest lucru? Nu inteleg. Mi-e atat de teama, nu pot face ceva! Sunt intepenita. La naiba! "
Imi simt gura deschizandu-se larg, incercand sa scoata afara acele suntete pline de repulsie, teama, pline de orice sentiment imi apartine sau a aprtinut minti, sufletului, corpului meu. Simt ochii retragandu-se din oribite, aud teama cum se rasfrange asupra mea in timp ce vad acest val coplesitor de negru, de mare, aruncandu-se asupra mea. Nu! Ma inec, in ce? Nu e apa, nu e decat un simplu nimic, dar ma inec in el.
"Am nevoie de ajutor, dar nu e nimic, nu pot face nimic sa ma salvez, ma simt ostenita si ma inec."
Corpul imi cade fara vlaga, iar plamani mei raman fara aer? Nu, e aer dar e putin, e imbaxit de ceva, miroase a...a.. complex? Da, inteleg acum, ma inec intr-un complex bine plasat intr-un val de ura
"Inteleg"
-Dra ? O voce salvatoare, inalta dar salvatoare ma trezeste la viata din ceva ce nu cunosc. O raza puternica imi orbeste raza vizuala, acum realizez ca am ochii deschisi
-Dra Francesca sedinta s-a terminat va puteti trezi.
Ma doare capul, insa aud foarte fin aerul ce se intretaie in momentul in care corpul meu se ridica. Privesc atent fiinta mladioasa din fata mea, ochii mici, scufundati in cearcane ma privesc atenti si speriati
-Dra psiholog, ce este? Femeia ma privea in continuare ingrijorata
-Pentru Dumnezeu ! Credeam ca vei muri acolo! Renunt!
Am privit-o surprinsa pe femeia isterica
-Nu inteleg!
-Nu intelegi? Iti voi explica scurt: te imbraci si pleci, dar nu te mai intorci aici!
Am privit-o ironica pe femeie, nu intelegeam de ce insa am facut cea ce mi-a cerut, daca asa se simtea linistita, cine eram eu sa ma opun?
Totusi, simt ca ceva s-a trezit in mine acum, nu inteleg ce. Ori, e frigul pe care il simte corpul meu obosit? Mh nu cred, e ceva mai mult, imi e teama de ceva. E ceva ciudat, ceva ce ma macina mai mult decat ar fii normal. E ceva ce ma urmareste dintr-o departare nebuloasa, dintr-o sera a fantazmelor cenusi pe care eu inca nu le ating, mai bine zis mintea mea nu le atinge. Sunt prea indepartate.
Ceva, cineva sau orice: e, a fost si va fii probabil de acum in colo, s-a trezit in mine, nu stiu ce si nu inteleg exact, dar probabil voi afla si sincer imi e groaza de asta, mult prea groaza. De ce era asa ingrijorata femeie?De ce sunt eu atat de ingrijoarata? De ce mi-a interzis sa o mai vad? Ah! Capul meu. Nu inteleg dar ma doare, e prea mult, se trezeste ceva si ma tem!

Ultima data cand ti-am comentat "Teatru", am facut un giga-post cu quoteuri la greseli.
Sunt multumita sa vad ca le-ai corectat.
Nu este nevoie sa imi repet aprecierile si criticile, avand in vedere ca deja este a cincea oara cand dau reply la acest text.



Referitor la ultimul postat, pot spune ca este un text de referinta in stilul tau.
Ma refer la atmosfera.
Panica, teama, in acelasi timp resemnarea fata de realitate.
Singuratatea si totusi acceptarea acesteia.
Fluxul de sentimente si in acelasi timp raceala unui om care intelege, acceptand ca nu are ce face.

Totusi, in ciuda acestor lucruri, nu este unul dintre textele care imi sunt pe plac dintre lucrarile tale.
Ti-as recomanda sa pui Scrisorile.

Meg.

Merci meggie *hugs*, inca nu vreau sa pun scrisorile, pastrez ce-i mai bun la final*smile*. Ce ciudat ca nu-ti mai place asta, ultima oara era a doua lucrare a mea care te impresionase*smile*.






"A tine un craniu in mana e ca si cum as tine acest "ceva" ce s-a trezit. E rece, inghetat, infiorator, imposibil de inteles."
"Imi vine sa vars. Imi e teama de necunoscut, nu imi sta in fire."
Simt valuri de intuneric ce inghit spatiul in urma mea, e ca si cum eu le-as chema. Insa, nu ma deranjeaza atat timp cat eu sunt un trecator fantoma prin aceasta teama."
Respiram greu si sacadat.
"E ceva ce nu inteleg, de ce e asa? Ceva nu se leaga, e ceva nesimtit de dureros, e ceva bine lucrat. "
Imi simt muschi fetei incordandu-se. Probabil ma incrunt, da cred ca asa e, am ochii intredeschisi!
"E ceva bine plasat si greu de spus, dar simt o oarecare chestie rece ce mi se prelinge pe spate"
-Franci! Franci!FRANCI! un tipat, apoi vocile devin difuze pierzandu-se
"Ce naiba? Ah capul meu, nu inteleg....e doar numele meu, dar..simt ca se imprastie in mii de nume, soapte, ceva ce rasuna impecabil si impenetrabil in mintea mea.
"Stai! Asta e.." mi-am simtit corpul incordat, nu mai eram in genunchi, nu ma mai tineam de tample. Ochii reveneau la normal
"Al meu, e mintea mea, e corpul meu! E pur si simplu "eu" " Am deschis ochii si m-am ridicat, toata lumea se uita la mine de ce? Nu stiu, insa m-am ridicat si am infasurat fularul mai bine pe fata-mi alba. Zambeam!
-E cumva circ aici si eu nu stiam? Am intrebat in cele din urma rece catre multimea din jurul meu. E ciudat, pare ca fac ceva, dar nu inteleg ce! Ma sperie asta.
Pasesc incet. In jurul meu e ..ceva ce nu pot explica
"Daca nu stiu ce fac, atunci in cabinet..ce a fost? Ce am facut de nu imi amintesc? " Am oftat resemnat. Am inteles, facusem ceva, nu stiu exact ce si probabil nu voi stii prea curand ..

Cand ti-am citit inceputul ultimului m-am gandit la Hamlet, in timp ce acesta vorbea cu un craniu: "A fi sau a nu fi, mai vrednic oare e sa rabzi in cuget..." si mai departe . In general scrii destul de bine. Putin mai multa coerenta as dori, in rest ideile se leaga frumos.
Imi place "Teatru". In mare pentru ca mereu mi-a placut actoria si pentru ca te-ai exprimat frumos. Curat.
Si, foarte important, nu am vazut greseli de ortografie. Bravo, bravo, bravo, trambite!
Stii sfatul meu, scrie, scrie, se vede ca progresezi.

Multumesc bro, insa nu cred ca o sa scriu ceva nou prea curandpoateniciodata/
Inca ceva in incoerentul meu mod de a descrie....





Se aud picuri si se vad plete negre. Printre ele bucati albe. Bucati de marmura, de cada.
Am probabil ochii iritati caci vad urme rosii. Am senzatia ca-s urme de ruj de la el.
Ochii mei aluneca peste ele si zambesc intr-un mod lacrimogen. Sunt urme rosii, rosu sangeriu chiar.

Se aud pasi, pe langa pasii mei uzi. El mergea nervotic prin casa. Fumeaza si-mi irita simturile cu starea lui pur nervoasa.
Ies din cada cu prosoapele scurgandu-se, ca si mine, de pe propia persoana.

Ma opresc in dreptul lui, luandu-i tigara din gura, privindu-l amar. Da amar cam ca mine, aromata dar amara sau cum s-ar spune si cum mi se spune "scortisoara" eu am spus rosu si mi-a ieist scortisoara rosie.
Ma opresc si el se opreste. Nu avem coerenta in miscari, stiu ca eu sunt nervoasa si el e stresat. Facem schimb de roluri.
-Taci
-Dar nu am spus...l-am impins pe canapea. Apoi m-am urcat peste el si de pe el, pe pervaz. Era aiurea eu pe pervaz el cu capul pe tibia mea.
-Taci ca aici nu ai voie sa vorbesti, am amutit amandoi in timp ce eu ma lipeam de geamul rece, cu sticla care vibra de emotie. Emotiile mele.

Ma durea capul si inima imi sarea in toate partile. Imi dansa in piept, insa in pieptul meu era apa. Practic inima mea facea inot sincron.
Eu, ma inecasem in dus, in dusul in care mintea mea se scursese pe canalul de scurgere. Era vina stresului inchipuit.

-Dar ce am voie sa fac? Simteam parul lui: scurt, saten, gadilandu-mi piciorul. Il simteam pe mine si era tot ce voiam
-Sa fi nebun! am expirat pe geam si-am format o gaura. O gaura prin care ma scurgeam cu tot cu apa din pieptul meu.

Am inghitit in sec
-Sa fi nebun e tot ce ai voie, caci nebuni vor conduce lumea, s-a sprijinit pe genunchiul meu si s-a pus in genunchi in fata mea. A sarutat mana lasandu-mi o urma rosie.

"Buf" gelul de dus cazuse de pe policioara de langa cada.
Ma trezesc: luna, pervazul, canapeaua si el disparura.

Mdah, multumesc mie pentru ca mai trec pe aici



Serile reci de noiembrie imi amintesc tot ce inseamna sa fi om. E ca si cum frigul ma face sa ma aplec prin dezordinea camerei si sa adun: bucati de oglinzi sparte, bucati de ipsos si lut. Dar, in final, niciodata nu le pun la loc pentru ca ar iesi un manechin si mi-ar fi groaza sa ma uit la chipul lui. Mi-ar fi teama dintr-un singur motiv. Acea papusa, ar fi creatia mea, ar fi vie, ar avea trairile mele. Ar fi ca o forma de zapada, din acelea pe care le faceam cu sora mea in copilarie, cand inca aveam una. Doar ca acum, ar fi ipsos si nu fulgi de nea cu gheata, si m-as taia cu marginile lui pe palme. Iar ceea ce ar curge n-ar fi sange ci esenta, esenta mea. I-as daru-i-o, as face un Pinochio adult.
Iar apoi, dupa ce l-as privi o vreme, as deschide bratele-mi reci, asa cum s-ar deschide un trandafir faurit din pacatul lui Adam, si in ele as avea un cutit.
Pentru ca vad creatia vie, prin esenta mea. Se misca, merge, din lut fiind. Zambeste, e un copil, dar e eu si va ajunge ca mine.

Trebuie...iau masuri.

Voi privii pentru prima data chipul rece, neformat, din ipsos si-l voi sparge. Voi da iar si iar cu cutitul in el si voi fi bucuroasa. Nu va fi eu! Nimeni nu e eu, pentru ca eu sunt nimeni. Si in acelasi timp as privi cum toata magia creatorului din mine ar disparea.
Asa ca niciodata nu am pus lutul si ipsosul intr-o forma ci de fiecare data il arunc pe geam in momentul in care expir ultimul fum. Si-atunci imi ridic ochii, vad fumul urcand spre cer. SI vreau sa stiu cum e sa fi fum, sa te contopesti c-o realitate. Si vreau sa stiu, dar in clipa doi aud cum se izbesc bucatile creatiei mele de pamant. Inchid ochii.

Pe primul l-am mai comentat o data, mai stii?
Cand scrisesem si eu ceva legat de urmele din cada [lol, dar ce asemanare!].

Anyway.
Al doilea.
Treci de la o idee la alta facand legaturi slabe intre ele, lipesti fragmente de idei fara sa le fixezi bine, par gata sa se desprinda la prima bataie de vant.
Ideile sunt bune, insa singure nu fac nimic. Trebuie sa le modelezi mai bine, sa iti strunesti cuvintele mai cu grija.
Ultima parte ultimele doua randuri sunt foarte, foarte frumos formulate. Cam asa ar trebui sa sune totul! Curgator, sa lase senzatiile sa fie transmise de la creator la privitor, la cititor.

Sper ca ai inteles ce vreau sa spun.
Meg.

Citat :

un trandafir faurit din pacatul lui Adam

Ador această imagine, este atât de... expresivă, de mişcătoare, are atât de multe conotaţii. Îmi place mult de tot.
Prima lucrare nu mi-a plăcut. Nici ca idee, nici ca stil. Însă a doua este într-adevăr reuşită. Meg are dreptate, nu ai încă acea capacitate de a aranja imaginile şi ideile astfel încât să le exploatezi valoarea la maximum.
Nu îmi place că ai tendinţa de a folosi anumite cuvinte în multe texte si asta strica. Nu fă totul sa devină o rutină.

Banuiesc ca imi stii pozitia fata de one-shot-urile de genul, ti le-am mai comentat si in alte forum-uri, dar las comment-ul asta doar pentru a sublinia faptul ca unul din ele chiar mi-a placut. E vorba de penultimul, cu urmele de ruj. Chiar mi-a placut. Mai putin pesimism, mai mult romantism bizar, exact pe gustul meu. Mai scrie si, te rog, PENTRU MINE, incearca ceva optimist

The Role Model, din pacate eu nu scriu pentru cineva anume, scriu pentru mine si rar fac texte pentru cei la care tin.
Multumesc tuturor pentru comentarii *hugs*

______________________________________________________________________




Dansam. Ca partener aveam lutul, ca scena atelierul. Era toamna si creatile de orice natura erau in culorile anotimpului.
O rugina uda, la fel ca mainile mele. Eram uda pana la coate si plina de pete pe camasa alba. Eram afundata in noroi plumburiu.
Cum ziceam, era toamna si dansam cu lutul in atelier...
Am inceput sa aud fantasme.
"-Mode...leaza...ma! imi spunea lutul.
Voiam sa cred ca imi cere sa modelez bucatile corpului sau moale. Sa-i dau o forma ca sa existe.
-Fii creeatorul meu! l-am ascultat ascultandu-ma pe mine. Am luat bucati mari si l-eam pus pe jos, peste ziare. Un timp indelungat am modelat un picior, iar cand m-am oprit: ploua, asa ca am luat membrul incepand sa dansez cu el pe mzuica stropilor de apa.. O ploaie ce-mi canta "Tango". Unul mental si ruginit de toamna.
Era frig si eu eram uda. El era in constructie, eu eram constructorul
-Creeaza-ma ca dansator...
Mainile-mi alunecau subit de repede, recrand membrele ca pa ale unui balerin, formele perfecte pentru cineva care danseaza elegant.
A durat cateva ore, unele interminabile si dureroase pentru picioarele si mainile mele.
-Lasa-ma sa fiu un visator. Mainile au inceput sa creeze abdomenul unui artist, unui om slab, dar cu forme rotunjite si oarcum pline. Nobile.
Alte: ore, dureri de spate au trecut, si s-a dus o zii. Am spus noapte buna creatiei mele si m-am dus in casa.
Lutul m-a plans in noaptea, il auzeam cum tipa dupa mine, caci nu-l modelasem decat pana la abdomen.
A doua zi, am intrat plansa in atelier. Era o zii trista de sfarsit de octombrie, in care toamna se picura in frunze. Ploua puternic si ochii-mi intrau in spasme. O zi cu ochi rosii in care nu gasesc pacea estetica.
Lutul intarit acum, mi-a soptit
-Uda-ma si lasa-ma sa-ti fiu indrumator.
Am luat o sticla si-am stropit lutul, bagandu-mi mainile adanc am inceput sa-l framant. Dupa ceva timp i-am modelat bustul si gatul de om cult. Un bust cat de cat lucrat, umeri rotunzi si gat subtire. Capul avand aceleasi trasaturi nobiliare, rotunde. Un chip parca perfect cu ochi mari si incolor, pometi supti ce incadrau un nas alungit si borcanat si buze carnoase dar fine.
O jumatate de zi pierduta. O jumatate din mine care a uitat sa se planga.
-Acum, fa-ma sa fiu un "eu" aparte si-un "el" reecreeat.
Il auzeam, auzindu-ma pe mine deisgur, asa ca am luat un cutitas in mana. Am curatat formele dandu-le acuratetea necesara. Stiam acum pe cine cream.
Inca o ora de retusari si a venit pauza. Cea mai grea parte a zilei, partea in care gandesc.
M-am uitat pe geam toata pauza si brusc am devenit eu. O proscrisa plansa.
Ma consumam proasta, fara vreun sens in timp ce toamna scruma in nori.
-Termina-mi existenta...am soptit ridicandu-ma.
Am luat ebusorul in mana, imi era teama, atat de teama ca voi strica perfectiunea. Caci eu am aceea mana din plumb, grea, iar lutul atat de moale sub ea se va sfarama. Mi-era teama si totusi am inceput sa conturez parul si in cele din urma hainele.
M-am ridicat si-am vazut: era noapte. O alta seara in care imi las lutul sa planga....
A doua dimineata am privit pe geam alte frunze, dar parca alta toamna, reformata de lut.
M-am intors in atelierul in care lutul uscat ma astepta.
Afara ploua, stropii cantau un tango tomnatic asa ca l-am luat de maini si l-am invitat la dans."
-Tangoul se aude doar toamna! In timp ce dansam i-am pus ochelarii patratosii finisandu-i chipul perfect. Brusc am devenit un artis si-un papusar si tot o data un om tras de sfori.


EDIT: Cine te-a mintit? Am spus ca nu scriu pentru nimeni, nu ca nu urmez sfaturile altora.

Oricum e un text ceva mai placut (din punctul meu de vedere) decat ce am citit inainte, numai negru, tristete, in fine. Ma asteptam la un alt final, dar e ok si asta. Cam misterios, cam lasat in suspans (sau din nou se poate sa nu fiu profund), dar e ok. Inteleg ca nu scrii pentru nimeni, Existence, si nu urmezi sfaturile altora, dar ai observat ca tu dai sfaturi altora pe care te astepti ca acestia sa le urmeze?

Parca am mai citit o data textul asta.
Nu sunt sigura.
Am citit prea multe lucrari de-ale tale ca sa imi mai fie clar.
Cert e ca era tot in acest gen.

Mie personal imi place orice referire la creatie. Iubesc aceasta idee. Parca ar fi samanta artei transpusa intr-o opera artistica. Frumusetea nascand frumusete.
Cred ca ai putea incadra putin diferit in pagina, legand cu mai multa grija ideile. Parca sari prea repede de la o parte la alta, nu stiu cum sa ma explic. Ca si cum textul ar fi o scara si ideile niste trepte, si treptele tale ar fi prea inalte, facandu-ma sa simt o senzatie iluzorie de cadere in gol cand le cobor.
De asemenea e destul de deranjant ca in emotia creatiei uiti sa pui anumite semne de punctuatie, in special puncte.
Incearca sa prelungesti partile de naratiune impletindu-le mai armonios cu descrierea, insa fara sa te lalaiesti pe idei. Sa scrii mai multe fraze si mai putine propozitii.

Brusc mi-e pofta de bere.
Cumpar eu de data asta.
Meg.

@The Role Model: Cum sa-ti spun,nu esti deloc profund, daca erai ai fi observat cat de triste sunt defapt toate one-shoturile care tie ti se par aproximativ vesele. Tu nu prea o ai cu interpretatul nu?
@Sadistic, scumpo, l-ai citit de vreo ori

Nu, nu sunt deloc profund, cel putin nu la one-shot-uri. Mie mi se pare inutil sa amesteci cuvinte frumoase, care, da, suna bine, meoldios, cursiv, ca sa transmiti un sentiment negativ, demonstrand, astfel, cititorului, cat de profund esti tu. "Uite cum stiu sa imi ambalez tristetea si furia si depresia in cuvinte frumoase si descrieri si figuri de stil. Vezi cat sunt de profund? De ce sunt trist? Nu stiu, poate pentru ca sunt prea profund pentru lumea asta". Mie asta imi transmit one-shot-urile. Majoritatea, cel putin. Sunt exceptii. Nu le-am inteles niciodata. M-am straduit sa le citesc, doar, doar, oi gasi ceva dragut, ceva interesant, ceva sa ma faca sa zambesc. Nu. Aceleasi tampenii melancolico-depresive cu iz de emo peste tot. Regretele mele, dar eu asa vad lucrurile. Stiu, ar trebui sa citesc mai mult. Nu lua in seama comment-ul asta.

Arta este făcută pentru a transmite stări, indiferent dacă este vorba despre arta plastică sau orice alt fel. Este greu să scrii despre ceva anume atunci când nu simţi acel lucru sau, dimpotrivă, îl simţi mult prea acut şi nu poţi fi coerent. Aşa cum am spus multor persoane, atunci când ai o astfel de stare şi îţi vin ideile, mai întâi aşteaptă să devii mai... raţională şi apoi verifică ce ai scris. Tinzi să exagerezi acele stări. Şi nu toate lucrările de acest gen trebuie neapărat să fie triste, cred că asta încerca The Role Model să îţi spună. Evident, nimeni nu îţi îngrădeşte libertatea de exprimare, însă nu ar fi rău, ba chiar aş dori foarte mult, să te văd că abordezi o altă temă. Ieşi puţin din rutină.
Aşa cum văd că ai făcut la ultimul oneshot. Îmi place. Este scurt şi clar. Crede-mă, mă bucur să îţi spun că, de când nu am mai dat pe aici, ţi-ai mai îmbunătăţit exprimarea. Pare ceva mai matură, deşi încă mai şchiopătează pe ici pe colo. Este bine. Cred că este printre cele ai bune lucrări ale tale. Totuşi, cred că poţi mai mult de atât. Lucrează şi ai să vezi că progresezi. Fără să îţi dai seama, ai făcut-o deja.